Reeditată intr-un volum de povestiri in 2007 la editura “Humanitas” , Arhitectul propune un personaj tipic scrierilor lui Cărtărescu, aflat la limita intre real şi fantastic, intre sacru si profan. Emil Popescu e un arhitect specializat in proiecte pentru fabricile de ulei, deci un tehnic al carui vis este să-şi cumpere o maşină. Aventura lui incepe in momentul in care redescoperă fascinaţia sunetului claxonului, moment care, in termenii filosofiei lui Mircea Eliade, ar putea fi considerat drept hierofanie, deci o ruptură a cotidianului, o manifestare a sacrului in profan. Fără a mai ieşi din maşina lui, Emil Popescu rescrie istoria muzicii de toate genurile şi din toate timpurile, cu nişte maini care cresc din ce in ce mai mult.

Mâinile apar în ipostaza de creator sau re-creator al istoriei muzicii, al muzicii sferelor, până la identificarea finală cu Universul. Se prezintă aici un traseu recuperatoriu , catabasis , ca în orice traiectorie mitică, pornindu-se de la un prezent al uitării, al creaţiei parţiale, înspre cunoaşterea totală şi reconstruirea lumii noi (imaginea omului şi a lumii noi apare de altfel frecvent şi în Biblie). Mâinile capătă treptat statutul de imagine simbolică, urmărindu-se evoluţia fiziologică a lor de la membre ale corpului la personalitate în sine - refacerea traseului mitic de la detectarea sacrului din profan şi intrarea lui în rol: “ …ceea ce începea deja să depăşească până şi patologicul, trecând în teratologie, erau mâinile sale. Degetele îi ajunseseră de peste treizeci de centimetri lungime. Răşchirate, cuprindeau întreaga claviatură. Frânghii groase , întretăiate de muşchi ce mişcau falangele, contractându-se şi relaxându-se cu o viteză incredibilă. Abia puteai vedea vârfurile degetelor lui alergând ca nişte picioare nervoase de ţânţar pe clapele reci. Cu acele mâini monstruoase, Emil Popescu executa concerte întregi din Beethoven şi Ceaikovski, fără să le fi ascultat vreodată, reinventându-le într-o stare de continuă halucinaţie. Când se oprea din cântat, degetele, care-i ajungeau până la genunchi păreau să-l doară insuportabil, aşa că după numai doi ani arhitectul îşi părăsise serviciul, rămânând practic dezlegat de orice legături cu viaţa socială obişnuită.” (Arhitectul). Mai devreme, aceeaşi disfuncţie corporală faţă de realitatea cotidiană în care oamenii înţeleg transformarea ca pe o curiozitate, fiindcă a pierdut sentimentul sacrului, este semnalat în nuvela lui Mircea Eliade, Un om mare, unde Cucoaneş creşte neîntrerupt până când pierde capacitatea de a mai comunica cu lumea , căpătând în schimb privilegiul de a comunica cu elementele, cu natura. Dacă în Arhitectul comunicarea cu transcendentul şi identificarea cu acesta se face prin mână - ca medium al sacrului, la Eliade, accentul se punea asupra cuvântului, asupra reintegrării în ritmul primar al naturii.

Portretul inginerului Popescu nu mai are acum nevoie de alte trăsături, metamorfozarea în arhitect al Universului făcându-l egal mâinilor sale. Se poate spune că la sfârşit Ionescu era doar mâinile lui, doar muzica lui, era una cu opera lui: “Coatele şi antebraţele se resorbiră în coaste, aşa că, direct din torace îi ieşeau acum cele două buchete de degete, fiecare cuprinzând câteva zeci de filamente ca nuielele, dar complicat articulate, şi care atingeau neobosit clapele sidefii.” Imaginea aceasta aminteşte de foarte expresiva lucrare a pictorului şi litografului francez Jean- Pierre Alaux (născut 1925) – “Main- autoportrait” în care se văd nişte degete lungi, grăitoare, descărnate, ce adăpostesc în căuşul palmei un chip impresionant printr-o specială “clairvoyance” a ochilor. Acesta este autoportretul artistului - mâna ca purtătoare a întregii lui personalităţi de creator . Deasupra mâinii - corp apare şi un chip juvenil, dar cu privirile plecate ca într-un fel de self-reflectedness ; chipul nu poate spune mai mult decât ochii din palmă, decât creaţia. Am putea defini aceasta, aşa cum se obişnuieşte deja, prin tradiţie artistică după Flaubert ( “Doamna Bovary sunt eu”, Brâncuşi: “Cocoşul sunt eu” etc), şi pentru Alaux sau arhitectul lui Cărtărescu: “Mâna sunt eu” şi aceasta este metafora prin excelenţă a creatorului.

Identificarea omului cu un anumit organ al său are explicaţii chiar şi psihologice. Există persoane cu preponderenţă vizive , persoane “auditive”, persoane care au un foarte dezvoltat simţ tactil etc. Se ajunge astfel până la identificarea cu organul simţului respectiv. Nietzsche în Aşa grăit-a Zarathustra (cap. “Despre mântuire”), vorbeşte despre asemănarea dintre oameni şi un singur organ care îi domină, atunci când Zarathustra îşi aminteşte cele văzute în pribegia sa printre oameni: “ de pildă, oameni cărora le lipseşte totul, iar din ceva au prea mult; oameni ce nu sunt altceva decât un mare ochi, o mare gură sau un pântec mare sau altceva enorm - eu îi numesc infirmi de-a – ndoaselea .(…)mi-am zis într-un sfârşit: < Aceasta este o ureche! O singură ureche, mare cât un om!> Şi m-am uitat mai bine: într-adevăr sub ureche se mişca ceva, atât de mic, de mizerabil şi de slăbănog că-ţi era milă. De fapt, urechea aceea monstruoasă stătea pe-o mică tijă scurtă - iar tija aceea, vai! Era un om! Printr-un ochean, puteai distinge chiar un chip mărunt, invidios, ba chiar un suflet buhăit ce se bălăbănea pe tijă. Poporul însă a pretins că urechea aceea monstruoasă ar fi nu doar un om, ci chiar un mare om, un geniu. Eu însă niciodată n-am încetat să cred că era vorba de-un infirm de-a-ndoaselea, care avea din toate prea puţin şi din ceva cu mult prea mult”. Ideea este regăsibilă şi la Mircea Eliade în Noaptea de Sânziene , în afirmaţia lui Ciru Partenie că “ sunt oameni care se comportă întreaga lor viaţă ca un organ; ca un ficat bunăoară, sau ca un rinichi, ca un stomac, ca un sex, ca un creier”.

Identificarea în opera lui Cărtărescu presupune stadii diverse; de la mână=artist se trece la mână=creaţie, inoculându-se şi un sens distructiv artei, creaţia distrugându-şi creatorul, anihilându-l, motiv des întâlnit în literatura postmodernă: “ Când ajunsese în centru, braţele sale răsucite în spirală umplură întregul spaţiu al fostei galaxii. Materia corpului si-a braţelor sale, ajunsă în timpul migrării la o rarefiere extremă, se condensă de-a lungul unei perioade incomensurabile de timp, îşi pierdu continuitatea şi se concentră în fărâme stelare care se aprinseră deodată în universul gol şi întunecat.” Demn de remarcat este aici un nou simbol, cel al Centrului, despre care vorbeşte îndelung Mircea Eliade (Imagini şi simboluri, Drumul spre centru etc.) şi care apare asociat cu cel al Mâinii. Centrul nu mai e aici arborele sau crucea sau altceva din simbolurile consacrate, Centrul este mâna, ousia , perspicacitatea creatoare, muzica, arta, cuvântul.